Autobuzul de Troianul

Cobor din tren disperată că o să pierd rata spre țară. Văd o mașină parcată în stație și dau buzna pe scări: „Ăsta e autobuzul de Troianul? La cât pleacă?”

Șoferul nu-i acolo. Sunt doar doi oameni, așezați pe scaunele din față. Ăsta din dreapta îmi răspunde prompt, contaminat de nervozitatea mea că ”plecăm la 4 jumate. Poți să fumezi și-o țigară, te chem io. Nu mă mișc de aici.” În stânga e-un țigan frumos cu o coroană de înmormântare pe scaunul de lângă. Are ochi negri-negri și mari, e proaspăt ras și are părul pieptănat pe spate. Arată ca o statuie. Privește în gol spre altă lume. La întrebările mele insistente mișcă doar puțin din obraz ca și cum l-ar bâzâi o muscă.

După vreo zece minute în care am verificat orarul cu încă două persoane și m-am agitat prostește de colo-colo, mă liniștesc și mă așez pe scaun.

Îl văd din nou pe tipul de mai devreme. Și-a abandonat mâinile în poală de parcă nu-s ale lui. Scurta de piele neagră îi lucește puternic în soare. Oamenii încep să se îmbulzească să ocupe un loc. Miroase a scaune încinse și a săpun. Dar el pare să nu simtă nimic din toate astea. Din când în când se întoarce spre coroană și îi aranjează grijuliu o floare care nu stă cum trebuie.

Mie mi se pune un nod în gât și mi se face rușine.

Scara blocului

Doi domni care par să fi fost mari crai de mahala în tinereţe se foiesc să intre în scară. Merge greu uşa de la zăpadă. Eu mă apropii pe potecuţă, le zâmbesc şi mă tot împiedic.

“Trage, mă, trăgea-te-ar femeia-n casă!”

Le zâmbesc din nou. Au reuşit să deschidă uşa.

[ + ]