Ne rupe florile

Pe scări la gura de metrou Unirii, o fetiță mă ia de mână și îmi întinde un buchet de ghiocei: „Un leu, domnișoară”. Îmi zâmbește, eu scot banii și primesc florile. Nu știu ce să fac cu ele, așa că le mototolesc în buzunar.

Sunt trei femei, fetița și o bătrână care vând lângă McDonald’s. E buluceală și soare puternic. 18 grade. Oamenii care ies de la metrou aud „Hai la ghiocei, mamă, hai la ghiocei!”, înainte să vadă de unde vine îndemnul.

O tipă blondă, cu creastă, trece grăbită pe lângă vânzătoare. Își pune ochelarii de soare și se maimuțărește la prietenul ei: „Am alergie la ghiocei, ghiocei”. Izbucnesc amândoi în râs. Un corporatist cu hands free și o sacoșă de plastic în mână se învârte derutat. „În față? Păi în fața mea scrie de ce eu?”. Un bătrân se oprește lângă un coș de gunoi. Privește fix în față câteva minute, de parcă se gândește la ceva anume. Se hotărăște, bagă mâna și scoate o cutie cu cartofi prăjiți. Un boschetar îmi cere un foc. Ridică un deget și mă informează că e fost poștaș, „și șchiop, și cu dureri”. Apoi se așează pe o bancă și se înjură cu unii din capul lui.

Intru-n vorbă cu vânzătoarele: cum merge treaba?, de unde culegeți ghioceii?. „Nu merge deloc, ne-aleargă poliția, ne rupe florile. Nu vrea lumea să bage primăvara-n seamă.”

Piața Rahova lătrată de câini

Fac dreapta când cobor din 32 la Piața Rahova. N-am mai fost până acum aici, dar pe stânga n-are cum să fie. E doar o clădire mare și gri, cu un banner pe care scrie cu roșu ECOGRAFIE.

Dau într-un complex comercial ca oricare altul. La intrare doi bărbați strâng în saci mari gunoiul lăsat de vântul de ieri. Miroase îngrozitor a căcat. Arată totuși mai fancy decât, să zicem, Oborul. Pare complet pustiu, dar din geamul unui magazin cu lacătul pus vine îndemnul „Intrați, nu veți regreta”.

piata-rah

Înaintez printre bălți, de-o parte și de alta sunt secondhand-uri, magazine de vopsea, vitrine cu manechine despuiate, coco rico, ziare, cosmetice. Totul e închis. Dar mă urmărește un zvon de șușoteli și neîncredere. „De unde-i asta, mă? Nu știu, da’ face poze p-aicea. O cunosc. E de la televizor, mă, n-o știi?”.

Un paznic vine alergând spre mine și mă roagă exasperat să nu mai fac poze că ei sunt privați și nu e voie. Mă scuz și-i spun că scriu despre cartier, despre piață. „Păi Piața Rahova e-n partea ailaltă, domnișoară”.

piata-rahova

Trec strada, reușesc să o confund cu un supermarket și în sfârșit o găsesc.

În hală sunt câteva femei îmbrobodite care mătură pe jos. Alta își strânge busuiocul și verdețurile în niște sacoșe mari de rafie. O întreb cum i-a mers azi, „așa și-așa, a fost sărbătoare mare, s-a dus lumea la biserică”. Mai vorbesc cu Marian de la măcelăria „La Tavi”, „locul 3 pe firme pe București”, care-mi zice să vin într-o zi mai de dimineață și-mi cere numărul de telefon. Un tip în trening dă drumul la un hidrant de apă și începe să frece gresia cu două mopuri deodată.

În rest, doar tarabe goale, cutii stivuite peste ele, un cățel și papagalii dintr-un colț, care chirăie ca într-un film de groază.

paiat

Stau în mijlocul pieței și îmi fac de lucru cu aparatul foto, ca să nu mă întorc chiar cu mâna goală.

Mă întorc și-l văd pe domnul polițist în spatele meu, care a așteptat cuminte să termin de filmat. Îmi explică cu voce blândă că azi s-a închis deja și că oamenii doar fac curățenie acum. În altă zi o să am mai multe de văzut.

Se oferă să mă conducă până la ieșire și mă duce până aproape de stația de tramvai. E un tip masiv la vreo 50 și ceva de ani, cu ochi albaștri și bărbierit bine. Fața lui grasă mă face să mă gândesc la vânătorul lui Bugs Bunny. Îl întreb cum e serviciul, cum sunt oamenii pe aici. „Acesta e un sector al contradicțiilor. E cel mai sărac sector al capitalei, asta e știut. Acolo unde-i sărăcie, și oamenii sunt mai dificili, mai violenți”.

Îmi povestește despre un puști de vreo 7-8 ani, pe care-l știe de când era mititel. Taică-su l-a luat de mic la piață și acum îl pune să stea la tarabă, pentru că el se duce să bage banii la aparate. Își strâmbă gura dezgustat când îmi spune că cei mai mulți copii din zona asta au parte toată viața numai de înjurături și țipete. Statul ar trebui să se ocupe de ei de mici, să îi educe, așa cum a văzut el niște femei cu fuste multe că duceau și aduceau copiii de la grădiniță, „aia era misiunea lor”.

La cei mari nu prea vede o schimbare prin educație. Ca să înțeleg, îmi dă exemplu o întâmplare de acum câțiva ani. Autoritățile au curățat zona de gunoi, iar firma de salubrizare a dat gratis pubele cartierului. Numai că oamenii au continuat să arunce mizeria în stradă. Cică la un bloc ar fi făcut derdeluș de la etajul unu la parter fiindcă aruncau gunoiul pe geam.

Se întoarce în profil, își împreunează mâinile peste burtă și mă privește cu coada ochiului. „S-ar putea s-aveți și o surpriză vreodată. Odată la recensământ, unei tinere, poate ca și dumneavoastră, i s-a repartizat o anumită zonă. Când a ajuns acolo și a văzut persoane căzute pe jos, cu garoul de mână, cu siringi și cu aia, nu i-a mai trebuit nimica”.

Își mută agenda albastră la celălalt subraț și, ca și cum ar fi spus deja prea multe, mă asigură că aici nu e totuși un „sat fără câini”. Nu, de când e el pe sector nu a prins omoruri. Furturile din buzunare sunt cea mai frecventă infracțiune, iar bătrânii sunt de obicei victimele. Însă nici astea nu se mai întâmplă așa des. De când poliția națională a introdus un sistem de supraveghere video în piață, hoții se simt descurajați.

Domnul polițist e de 20 de ani în meserie și vede multe schimbări în jur. Pe vremea lui o treime dintre colegi n-aveau nici măcar liceul. „Nu prea aveai de la cine învăța și la un moment dat poate îți dădeai seama că nu ți-ai ales modelele care trebuie”. Pe când acum, „calitatea e crescută” în rândul poliției – cei mai mulți au terminat o facultate.

Și oamenii cu care are de-a face sunt diferiți. Nu se mai lasă intimidați ușor. Îmi povestește cu un amestec de admirație și uimire în glas despre un domn cu care a avut timp de câteva zile o dispută în legătură cu accesul câinilor în parc. „La una din ture, vine cu niște foi, scosese toată legislația, tot ce era posibil în domeniul ăsta cu câinii. Păi cu un om ca ăsta tre să porți o discuție în termenii actelor respective, nu am auzit io, știu io sau nu comenta”.

piataraho

„Chestii care m-au marcat?”, mijește ochii și răspunde grăbit: „Boala unor oameni de a aduna”. Am crezut că o spune cu sens metaforic, dar el chiar a fost impresionat de apartamentul unei foste directoare de unitate comercială. Avea „cel puțin liceul terminat” și totuși depozita teancuri de hârtii din hol până-n balcon.

Face o pauză mai lungă și privește încruntat spre linia de tramvai. Gura îi e în continuare deschisă a lehamite. Îi văd dinții gălbui și foarte depărtați. În buzunarul de la piept îi bipăie stația, dar nu-i dă atenție. Se întoarce spre mine și mă privește muncit de un gând: „Fusese găsit cadavrul unui om al străzii și a venit mașina mortuară să-l ridice. Iarnă, zăpadă, gheață. Unul din oamenii de acolo a luat mortu de picior și-a plecat cu el. Cu corpul așa a alunecat  pe gheață să-l ducă la mașină”. Ridică un picior imaginar de jos și defilează prin fața mea ca un școlar care țopăie spre clasă în prima zi de școală. „A plecat așa cu el”, repetă de parcă încă nu-i vine să creadă. „E o chestie de poate aproape douăj de ani, dar asta m-a marcat, n-o pot uita.”

Schaubudensommer

Acum câteva seri am nimerit la un festival de teatru și muzică ținut într-o curte mare în Neustadt, Dresden. Piesele de teatru se joacă în corturi înalte, ca de circ și intrarea e 5 euro. Nu ne băgăm, hai mai bine să mai căscăm gura pe-aici.

O femeie clinchetește un clopoțel chinezesc în pași ușori de dans și mă invită la o „schamanische Sessionen“ când trec pe lângă ea. Mai încolo primesc o vată pe băț de la un tip și o văd iarăși pe fata care seamănă cu Mia Farrow și pare că m-a urmărit toată ziua prin oraș.

Undeva mai în fundul curții se pregătește o trupă de muzicanți din Polonia. Se suie pe scenă și îl așteaptă serioși, cu mâinile împreunate în poală, pe șef să le dea începerea. Șeful e un bătrân scund, cu pălărie albă cu boruri largi și o voce gâjâită de abia înțelegi ce spune. Bagă la acordeon și chitări Beatles și alte roachenroale: „no traditional music. They German, don´t like“ – asta mi-au spus în una din pauzele pe care le făceau la fiecare 4 melodii.

Cu puțin înainte de doișpe noaptea, apare pe scenă maestrul de ceremonii. Poartă papion roșu și o imitație de frac, ne cere aplauze pentru trupă, ne domolește rapid dând din mâini și ne face semn să-l urmăm pentru surpriza de la miezul nopții. Ieșim fără să ne bulucim din curte și ce urmează e un marș ca la Roșia Montană, cu băieții care continuă să cânte în frunte.

Un puhoi de oameni ocupă strada care tot urcă și coboară până la surpriză. Mă uit în jur: mame cu copii în carucior, tineri care merg pe lângă biciclete. Unii sunt tăcuți, alții vorbesc despre bronzat, cer un foc, „are you Russian?“. De-o parte a străzii, câțiva tineri își beau vinul la o terasă și nu le dau atenție celor care trec pe lângă ei. De cealaltă parte, niște fețe curioase apar la ferestre să vadă ce se întâmplă. Amuzată, îmi vine să le strig să iasă, dacă le pasă. N-au fost jandarmi, peturi, fluiere, dar tot am avut un deja-vu.

Ajungem la destinație: curtea interioară a unei clădiri cu locatari care se trezesc devreme a doua zi. Unii au făcut scandal. Surpriza e un cor de bărbați tineri, cocoțați pe un balcon. Are loc un recital de cântece de dragoste și despre patria-mamă. Tânărul de langă mine nu e impresionat de reprezentație: „e un bullshit plictisitor și ușor naționalist“. Pe alții i-a făcut să zâmbească mulțumiți și să-mi spună cu o privire visătoare „abia când auzi cântecele astea îți dai seama ce frumoasă e limba germană“.

La final au aruncat de sus cu petale de trandafiri și voaluri de mireasă peste noi.

Autobuzul de Troianul

Cobor din tren disperată că o să pierd rata spre țară. Văd o mașină parcată în stație și dau buzna pe scări: „Ăsta e autobuzul de Troianul? La cât pleacă?”

Șoferul nu-i acolo. Sunt doar doi oameni, așezați pe scaunele din față. Ăsta din dreapta îmi răspunde prompt, contaminat de nervozitatea mea că ”plecăm la 4 jumate. Poți să fumezi și-o țigară, te chem io. Nu mă mișc de aici.” În stânga e-un țigan frumos cu o coroană de înmormântare pe scaunul de lângă. Are ochi negri-negri și mari, e proaspăt ras și are părul pieptănat pe spate. Arată ca o statuie. Privește în gol spre altă lume. La întrebările mele insistente mișcă doar puțin din obraz ca și cum l-ar bâzâi o muscă.

După vreo zece minute în care am verificat orarul cu încă două persoane și m-am agitat prostește de colo-colo, mă liniștesc și mă așez pe scaun.

Îl văd din nou pe tipul de mai devreme. Și-a abandonat mâinile în poală de parcă nu-s ale lui. Scurta de piele neagră îi lucește puternic în soare. Oamenii încep să se îmbulzească să ocupe un loc. Miroase a scaune încinse și a săpun. Dar el pare să nu simtă nimic din toate astea. Din când în când se întoarce spre coroană și îi aranjează grijuliu o floare care nu stă cum trebuie.

Mie mi se pune un nod în gât și mi se face rușine.

Scara blocului

Doi domni care par să fi fost mari crai de mahala în tinereţe se foiesc să intre în scară. Merge greu uşa de la zăpadă. Eu mă apropii pe potecuţă, le zâmbesc şi mă tot împiedic.

“Trage, mă, trăgea-te-ar femeia-n casă!”

Le zâmbesc din nou. Au reuşit să deschidă uşa.

[ + ]