Damblaua

Domnul Bebe repară mobilă veche într-un atelier cu geamuri prăfuite de pe strada Viitorului, vizavi de restaurantul chinezesc. Lucrează în zonă din ’74, aici l-au repartizat comuniștii după ce a terminat școala de meștesuguri.

Am stat de vorbă cu el într-o zi de septembrie, în timp ce repara un jilț cu spătarul rupt.

Sub masa de lucru se zbătea un porumbel pe moarte, subiectul zilei în cartier. Domnu’ Bebe îl salvase din calea mașinilor. Din când în când, câte un vecin băga capul pe ușă: ce face porumbelul?

“Aici, pe strada Viitorului, am numai damblaci. Așa e și porumbelul ăsta al meu”.

 

*Filmul face parte din seria de reportaje video despre Strada Viitorului

Babas Langer Finger

Als Abtreibung in Rumänien noch verboten war, gingen Frauen lebensgefährliche Wege, um Schwangerschaften zu beenden. Im Krankenhaus erfährt unsere Autorin Valentina Nicolae deren Geschichten – und dass die Geschichte sich zu wiederholen droht.il3

Ich sitze auf der Kante meines Bettes in einem Krankenhaus in Bukarest, den Oberkörper vor- und zurückwiegend wie in einem Schaukelstuhl, und presse mir das Kissen an den Bauch. Es tut so weh, als hätte mich jemand in der Mitte durchgeschnitten, und ich versuche, dem Gespräch der anderen Frauen im Raum zu folgen, um den Schmerz zu vergessen.

Die Krankenschwester hat gerade zum letzten Mal für heute reingeschaut, Arznei verteilt, und die nächsten drei Stunden werden wir reden, reden, bis die Medikamente wirken, bis wir müde werden. Wenn es soweit ist, wird eine von uns aufstehen und das Licht löschen. Nur der Fernseher wird weiterlaufen, ohne Ton – wenn man einmal die zehn Lei (etwa 2,20 Euro) für ihn bezahlt hat, läuft er zwölf Stunden durch.

Bis wir einschlafen reden wir über alles, was uns durch den Kopf geht, ganz wie früher, auf dem Land, im Sommer, wenn meine Großmutter, meine Schwester und ich die Hühner in den Stall gebracht und unsere Füße gewaschen hatten, uns in ihr kleines Haus mit dem kühlen Lehmboden zurückzogen und uns Geschichten erzählten, in den Schlaf plapperten.

Hier, im Krankenhaus, teile ich das Zimmer mit drei anderen Frauen. Im Bett vor mir liegt eine Frau, deren Damm gerissen ist. Ihr Kopf ruht auf ihrem aufgestützten Arm, mit der anderen Hand knetet sie einen langen dünnen Schlauch, der zwischen ihren Beinen entspringt und sich in einen transparenten Beutel mit Pisse windet, der warm auf ihrem Schenkel ruht. Tagsüber, wenn die Frau sich durch den Raum schleppt, zieht sie den Beutel vorsichtig hinter sich her. „Ich dreh ‘ne Runde mit dem Hund“, sagt sie und grinst uns an.

Als sie vor 30 Jahren ein Kind gebar, machte der Doktor einen zu tiefen Schnitt und heute, da ihre Muskeln geschwächt sind, ist der alte Riss wieder da. Sie nässt sich ein beim Laufen. „Vor allem beim Treppensteigen spritzt’ s raus“, erzählt sie, als wäre es die Geschichte von jemand anderem. Sie arbeitet im Lager eines Elektrohandels.

il1

Im Bett neben ihr liegt eine Frau, die etwa 30 Jahre alt ist, blond, mit zerzaustem Haar und einem um die Hüfte gebundenen Bademantel. Als sie eingewiesen wurde, stürmte sie praktisch ins Zimmer, schmiss ihre Sachen aufs Bett und war genauso schnell wieder draußen, wie sie reinkam. Sie rannte beinahe.

Mehrmals kam die Krankenschwester, um nach ihr zu fragen. „Sie wird doch nicht geflüchtet sein? Wir hatten schon solche Fälle, die Polizei findet sie meist nachts am Kloster Cașin.“ Aber die Frau war nicht zum Kloster gerannt, sie stand draußen und rauchte Kette.

Der ganze Raum riecht nach Teer, als sie zurückkommt. Schwer seufzend packt sie ihre Sachen aus, räumt ihren Hygienebeutel und das Obst in die Schubladen des rostigen Nachtschranks neben dem Bett, die Feuchttücher und das Toilettenpapier oben drauf, immer griffbereit, und stellt die Wasserflasche auf den Boden. Als sie fertig ist, plumpst sie aufs Bett und fängt an zu weinen.

„Ich habe Zysten am Eierstock“, sagt die Blonde zwischen zwei Schluchzern. Wir atmen alle erleichtert auf, versuchen sie zu trösten: „Heeey, deshalb muss man doch nicht so furchtbar weinen!“ Aber das ist ja auch gar nicht das Problem. Ihr Mann ist Lastwagenfahrer in England, sie sieht ihn nur alle halbe Jahre, und ihr zehn Jahre altes Mädchen ist nun allein zu Hause.

Auf dem Bett links von mir sitzt eine athletische, stille Frau in einem türkisfarbenen Bademantel. Sie hat seit heute früh nichts mehr gegessen, und bis zu ihrer Operation morgen darf sie nichts zu sich nehmen. „Meine Eileiter sind verstopft. Morgen werden sie freigemacht, damit ich Kinder bekommen kann.“ Sie sagt es in einem Atemzug und lächelt, als wäre es ihr peinlich, so viel zu reden.

„Oh, und manche können einfach so Kinder machen, und dann schmeißen sie sie weg“, sagt die Blonde in einem bedauernden, vom Weinen ermüdeten Tonfall. Dann schnaubt sie sich aus und ergänzt mit einer Vehemenz, die nicht unbedingt etwas mit dem Leid der anderen zu tun haben muss:

„Wie kann man so etwas nur machen, häh? Ein Baby wegmachen – es hat doch auch eine Seele?”

„Ja, das hat es. Trotzdem habe auch ich ein paar Babys weggeworfen zu Ceaușescus Zeiten“, sagt die Frau mit dem Dammriss. Die Stille im Raum, die darauf folgt, wird nur von dem gedämpften Gequake der Karaoke-Show unterbrochen, die im Fernsehen läuft.

Damals, zu Ceaușescus Zeiten, war Abtreibung verboten. Man konnte dafür im Gefängnis landen. Es gab auch keine Verhütungsmittel. 1966 verordnete der rumänische Staat, dass jedes Ehepaar mindestens vier Kinder haben sollte, damit die Bevölkerung wuchs – und damit, so die Logik des zum Diktator gewordenen Bauernsohnes Nicolae Ceaușescu, auch die Wirtschaftskraft.

Wenn man schwanger wurde – was kaum zu vermeiden war – blieb einem nichts anderes übrig, als sich einer „Baba“ anzuvertrauen. Die Baba war die Frau, die heimlich half abzutreiben, in fast jedem Dorf gab es sie. Einige verstanden was von Medizin, andere nicht.

Sie versuchten es mit unterschiedlichsten Methoden: mit selbstgekochtem Sud, Zitronensaft, heißen Bädern, kalten Bädern, mit Stöcken, auseinandergebogenen Kleiderbügeln, Stricknadeln oder einfach ihren Fingern. Im Dorf der Frau mit dem Dammriss lebte Baba Porfira. Jeder wusste, was sie tat, niemand verriet sie. „Sogar die Frau des Polizisten ging zu ihm.“

il4

Meine Zimmergenossin war sechzehneinhalb Jahre alt, als sie schwanger wurde. Sie hätte das Kind gern behalten, aber ihre Mutter sagte, „geh zur Baba“, und sie ging. Sie war kein Mädchen, das ihren Eltern widersprach. Sie war nicht verheiratet und ihre Mutter fürchtete, wenn das Baby da war, würde ihr Freund sie nicht mehr zur Frau nehmen.

Früher oder später würde fast jedes Mädchen im Dorf an Baba Porfiras Tür klopfen. Nachts trafen sie sich auf den schmalen Straßen, liefen gemeinsam gegen den Hügel an, auf dem die alte Frau ihr Haus hatte.

Baba Porfiras Haus bestand aus zwei großen Kammern. In beiden lagen junge Frauen rücklings auf dem Boden, die Knie so dicht an die Brust gedrückt, dass sie reinbeißen konnten. „Baba ging von Mädchen zu Mädchen und steckte ihren Zeigefinger in sie. Ihr Finger war so lang, als hätte Gott ihn nur dafür gemacht“, erinnert sich die Frau und piekst mit ihrem Zeigefinger in die schwüle Luft unseres Zimmers.

„Mit der anderen Hand drückte sie auf unseren Bauch. Sie machte das so lang, wie man es aushielt, bis Blut floss oder man beinahe die Besinnung verlor.”

Drei bis vier Sitzungen dauerte es in der Regel, bis das Baby totgequetscht war. Spät in der Nacht, wenn Porfira mit ihrer Arbeit fertig war, ging sie nach draußen, stellte sich an den Zaun und schaute die Straße hinab. Wenn die Luft rein war, schickte sie die Mädchen eins nach dem anderen nach Hause.

Zwei Wochen nach Porfiras Behandlung fragte sich meine Zimmergenossin, ob sie das Baby noch in sich hatte. Sie wusste nicht, wie der Moment sich anfühlen würde. Ab der dritten Woche bekam sie unerträgliche Schmerzen im Unterleib.

„Er war so groß“, sagt sie und formt aus ihren Händen einen unsichtbaren, fünf Zentimeter großen Fötus. „Er war violett und verrottet, aber man konnte alles erkennen, seinen Kopf, seine Hände, sogar seinen kleinen Wiener, einfach alles.“

Ich sehe hinüber zu den anderen beiden Frauen im Raum. Sie halten sich den Bauch, als wäre er eine Burg. „Puh! Was für ein Glück wir heutzutage haben“, bricht es aus der Blonden heraus, mit der Freude eines Menschen, dem gerade eben bewusst wurde, dass er haarscharf einem schrecklichen Unglück entkommen ist.


Ich lächle ein halbes Lächeln und denke an die Zeit zwischen 1966 und 1989 zurück, als rumänische Frauen wie Gebärmaschinen im Eigentum des Staates behandelt wurden. Die Partei schickte regelmäßig Ärzte in die Fabriken, um Frauen am Arbeitsplatz zu untersuchen. Stellten sie eine Schwangerschaft fest, wurden sie registriert. Sie mussten das Kind bekommen.

Es gab nur einige wenige Ausnahmen: Wenn die Schwangerschaft das Leben der Mutter gefährdete, das Resultat einer Vergewaltigung oder eines Inzests war, wenn eine schwere Behinderung vorlag, ein Elternteil eine vererbbare Krankheit hatte, die Frau älter als 45 Jahre war oder bereits mehr als vier Kinder hatte, durfte abgetrieben werden.

Ein Jahr nach Einführung des Abtreibungsverbots hatte sich Rumäniens Bevölkerungszuwachs bereits fast verdoppelt. 14,3 Geburten pro tausend Einwohnern im Jahr 1966 standen 27,4 Geburten im Jahr 1967 gegenüber.

Bis 1983 hingegen sank die Zahl der Geburten trotz immer strengerer Kontrollen wieder auf das Niveau von 1966. Die Frauen ließen sich nicht die Entscheidung darüber nehmen, was sie mit ihrem Körper und ihrem Leben anfangen. Auch wenn das ihr Leben kosten konnte.

Zwischen 9.500 und 11.000 Frauen starben zwischen 1966 und 1989 in Rumänien an den Folgen von Abtreibungen, die von ihnen selbst oder von selbsternannten Ärzten eingeleitet worden waren.

***

Meine Mutter erzählte mir einmal, dass bei einer ihrer ich-weiß-nicht-wie-vielen Abtreibungen, ausgeführt im Verborgenen, dem luxuriösen Wohnzimmer einer ehemaligen Krankenschwester, etwas schieflief. Auf dem Weg nach Hause verlor sie zweimal das Bewusstsein, bevor sie den Busbahnhof erreichte. Am nächsten Morgen begann sie zu bluten und es hörte nicht mehr auf.

„Alles, was wir im Haus hatten: Handtücher, Bettlaken, die Unterhemden deines Vaters, jedes Stück Stoff war voll mit Blut.“ Am Abend war so wenig Leben in ihr, dass sie sich im Bett nicht mehr von allein aufrichten konnte. Als ihre Patentante versuchte, sie aufzurichten und anzukleiden, fiel sie hintenüber, mit dem Kopf auf die Krippe meiner Schwester.

il2

Den Notarzt zu rufen oder ins Krankenhaus zu fahren, wäre einer Verurteilung gleichgekommen, hätte Gefängnis bedeutet, das war allen klar. Als letzten Rettungsversuch rief die Patentante ihre Mutter an. Sie empfahl ihr, etwas Speiseöl aufzuwärmen und meiner Mutter zu trinken zu geben.

Die Tante griff meiner Mutter, die sie auf den Rand der Wanne gesetzt hatten, unter die Arme, richtete sie auf, Vater hielt ihren Kopf, und gemeinsam flößten sie ihr eine Tasse warmes Öl ein. Klumpen aus Blut und Plazenta, violettes Schwammgewebe mit großen Poren, fielen in die Wanne.

***

Die Frau mit dem Dammriss hat den Vater ihres ersten, abgetriebenen Sohnes geheiratet. „Er sagte, er hätte mich auch damals, als ich 16 und mit dem Jungen schwanger war, genommen“, sagt sie.

Inzwischen haben sie zwei erwachsene Töchter. Eine von ihnen wurde als 15-Jährige schwanger. Sie bekam das Kind und gab es ihrer Mutter in Pflege, die es wie ihren eigenen Sohn aufzog. „Als ich sah, dass es ein Junge war, sagte ich zu mir selbst: Das ist der Junge, den ich vor langer Zeit tötete, jetzt hat Gott ihn mir zurückgebracht. Er hat mir vergeben.“

***

Eine Woche nachdem ich aus dem Krankenhaus entlassen wurde, muss ich noch einmal zu einer Nachuntersuchung kommen. Es besteht noch immer der Verdacht einer Eileiterschwangerschaft, die lebensgefährlich sein kann.

Im Vorzimmer der Sonografie-Einheit, wie üblich brechend voll, warten Ärzte und Patientinnen. Aus einem kleinen Fernseher in der Ecke flüstert uns eine Frauenstimme zu, was in den Sternen über unsere Zukunft zu lesen ist.

An einem Tisch in der Mitte des Raumes sitzt eine junge Ärztin, die aussieht wie eine Darstellerin aus Desperate Housewives, und erklärt einer Frau in pinkfarbenem Oberteil und abgerissenen Jeans: „Ich mache keine Abtreibungen. Nehmen Sie Ihre Medikamente, kommen Sie regelmäßig in die Sprechstunde – aber wenn es keine Eileiterschwangerschaft ist, werde ich nicht eingreifen, kapiert?“

Die Frau reibt sich die Hände und nimmt das Rezept, die Augen auf den Boden geheftet.


Es war ein riesiges soziales Experiment und wurde vom Rest der Welt jahrzehntelang nicht wahrgenommen. Bis heute ist das rumänische Dekret 770, das Verbot von Schwangerschaftsabbruch und Verhütung, kaum mehr als eine Randnotiz der Geschichte. Dabei sind die Folgen – die zahllosen Waisenkinder zum Beispiel – bis heute eine Hypothek für die rumänische Gesellschaft, wie der Film Das Experiment 770 – Gebären auf Befehl zeigt.

Illustrationen: Sorina Vazelina; Übersetzung: Christian Gesellmann.

Băiețeală

“You wanna try?”, m-a întrebat băiatul cu borsetă, care ținea socoteala și, înainte să apuc să răspund: ‘Husband? Husband?’ Am mințit că da, dar m-a lăsat să dau cu pumnul fără să plătesc. Am scos 453, adică aproape jumate din 1000, băieții au zis ‘very good, very good’

Magicianul

Înainte să vin în Kosovo am binge-watched The Leftovers. Mi-a plăcut atât de mult, încât la un moment dat aveam impresia că încep să mă comport ca tipul din film, visam ciudat, nu mai înțelegeam ce mi se întâmplă.

Când am ajuns în Priștina, tot carnavalul de pe bulevardul Nënë Tereza, cu jucării zgomotoase înșirate pe marginea drumului, cu bătrâni care cântă la çifteli și copii care-i îngână cu manele, cu standuri de porumb copt și de înghețată – toate astea mi se derulau în minte pe muzica din film.

Măi, copile, tu candidezi de primar?

Tică Darie are 23 de ani, a învățat în Danemarca și s-a apucat să salveze Roșia Montană acum patru ani, când a făcut un tur pe bicicletă prin Europa. Anul ăsta candidează ca independent la primărie.

Vrea să scoată tot ce-i urât din Roșia, să-i scape pe oameni de frică și să-i sprijine ca să devină mici afaceriști.

Dar mulți își vor înapoi compania minieră care aducea un venit stabil. Dau vina pe Tică pentru că nu mai au serviciu și strâmbă din nas când aud de “inițiative personale”. Nu au încredere în străinul venit să schimbe ordinea lucrurilor.

Pride Parade întrerupt de bolovani și ouă aruncate de credincioșii protestatari

Nici n-a început bine marșul Pride în Chișinău, că s-a și terminat.

O mână de oameni cu pancarte “Fără frică” și tricouri cu același mesaj a pornit la 12:00 pe strada București. Polițiștii care îi înconjoară din toate părțile par că vor mai degrabă să-i ferească de privirile celor din jur decât să-i protejeze.

Până să mă dumiresc că în întâmpinarea marșului vin oameni cu cruci și icoane, pe deasupra încep să zboare ouă stricate și pietre. Strada e învăluită în miros de mortăciune. Un preot rupe furios cordonul de jandarmi și fuge spre marș. Câțiva polițiști îl iau deoparte și încearcă să-l stăpânească. Cică face pe nebunu’ în fiecare an.

Polițiștii îi încarcă pe lgbt-iști într-o rată și îi duc la hotelul unde e programată conferința de presă post-marș, iar pe credincioși îi escortează până la statuia lui Ștefan cel Mare din centru. Acolo un preot îi îndeamnă pe oameni să aibă grijă unii pentru alții și să sune la biserică dacă află că unul de-ai lor a fost reținut de poliție. Se rezolvă, că “polițiștii sigur înțeleg”.

După o tură de pupat icoane și mâinile preoților, oamenii se împrăștie.

Paștele la Dulceni

Mamaia pregătește punguța cu prescură (pâine în formă de cruce), ouă înroșite, bani (2 lei) și o sticlă de vin. Le ducem la biserică “ca să le facă popa paști”. La zece suntem acolo, lăsăm pachetul pe masa lungă de lângă altar și dăm o tură prin cimitir ca să aprindem lumânări la toți morții.

Când terminăm, ne întoarcem în biserică și-l așteptăm pe preot până la 12 noaptea. Nea Mitică fără o mână necăjește un păianjen, o babă râde de una care cică ar fi pus 21 de ouă sub cloșcă și ar fi scos 23 de pui. Miroase a naftalină în biserică și e o rumoare în care poți să-ți vezi liniștit de gânduri, până când începe să chirăie un bebeluș. “A venit popa.”

Lumea se înghesuie să dea prescurile, întâi pentru vii, apoi pentru “adormiți”: oamenii spun cu voce tare numele rudelor pe care le vor pomenite și popa le scrie pe o foaie A4. Apoi spune Tatăl Nostru, se șterge de transpirație cu sutana aurită și cântă toate numele. După slujbă, femeile pleacă spre casă. “Oamenii stau până la ziuă în biserică să păzească paștiu”, îmi zice mamaia.

Azi-dimineață am luat-o de la capăt. Am pus ouă roșii într-o pungă, lumânări, bani și am mers la biserică. Popa stă în fața altarului, cu mâinile împreunate sub sutană și ne miruie după ce pupăm două icoane, lăsăm niște bani și aprindem lumânări. Ne face semn spre masa din fața lui: mai pupăm o icoană și luăm cu lingura din maglavaisul de pâine și vin, pus în două castroane.

Acasă, ne ștergem pe picioare pe o bucată de fier și pe-un smoc de iarbă puse-n prag, ca să fim tari și proaspete, și ne privim în zeama de la ouăle vopsite, ca să fim sănătoase și roșii în obraji. Dup-aia pornim prin sat cu coșnița ca să împărțim pită, cozonac, ouă, pască. Mâine plec, nu știu când se termină.

La cimitir

Bătrâne aduse de spate cu lumânări într-o mână și ciomag în cealaltă mișună prin bezna din cimitir ca să-și găsească morții.

Mamaia la mormântul bâtei (așa se zice în Teleorman la străbunică)

“Fa, să nu mă lăsați aicea, că mi-e urât!”, ne zice tușa Angela înainte să se piardă în întuneric. Oprim pe la tataie, la bâta, la bâtu și la nașa. Mamaia se miră de ce candele mari au unii. Se îndoaie de mijloc și aprinde lumânări la fiecare mormânt, dar nu țin, că-i vânt. O femeie mai tânără trece pe lângă noi, întreabă unde-i Veta, mamaia îi arată o cărare, “e cu Ion acolo, sunt îngropați amândoi”.

Mamaia se ridică, își trage nasul și-și aranjează broboada sub bărbie. “Le lăsăm și noi o lumină aicea și plecăm. Păi ce să le mai facem?”

Copiii sunt problema

M-am mutat cu ai mei din Piața Muncii, cartierul unde am copilărit, când aveam 18 ani și, peste toate nesiguranțele de la vârsta aia, m-a lovit și sentimentul de dezrădăcinare. Colentina a fost pentru mine, ani de-a rândul, un fel de personaj malefic, care mă hărțuia cu bălțile lui împuțite, cu distanțele prea lungi față de centru și căcatul de câine împrăștiat generos pe fiecare trotuar.

col

Azi am luat-o la pas pe străduțe ca să mă împrietenesc cu locul. Vreau întâi să aflu ce e în spatele unui bloc de unde se aud în fiecare weekend meciuri de fotbal. Îmi imaginez că trebuie să fie o școală sau măcar un maidan. O iau pe lângă unul dintre puținele locuri de joacă din cartier. E un fel de părculeț, pe care îl împart copiii și bătrânii de prin blocuri. Pe stânga sunt patru leagăne și un tobogan mâzgălit cu șprei, iar în dreapta un balansoar și două mese. În după-amiaza asta, două mame smucesc copiii în leagăne, în timp ce povestesc cum și-au prins bărbații cu mesaje sexi de la alte fete. La câțiva metri de ele, bătrânii în treninguri și cu șepci pe cap, înconjurați de sticle de bere, și-au ocupat deja locurile la mese și au început partida de table.

Blocurile sunt înghesuite unele într-altele pe aleile înguste și, din ele, se aud de-amestecatelea hip-hop, tezaur folcloric, mieunături de pisici în călduri și frânturi de conversații.

Pe un loc de parcare neocupat, un om și-a scos un scăunel, o masă pe care a întins ziare și un grătar. Fumează în timp ce-și masează genunchii ascuțiți și-și umple din când în când păhărelul din sticla cu țuica pe care o ține sub masă.

colen

„Hai, zi ce vrei să știi, că am băut o țuică și-ți spun tot”, spune prietenește, când îi dau bună ziua. Domnul este administrator de bloc. S-a mutat în Colentina în 1985, când s-au dărâmat casele și au fost construite primele blocuri. Pe atunci „era praf, era noroi, aveam doar apă rece, fără gaz, fără curent”. Dânsul a fost tehnician proiectant energetic, dar acum mai bine de 15 ani și-a dat atestatul ca să devină administrator. Duce mâna la piept și spune că n-a vrut să se atingă de banii oamenilor și de-aia a angajat separat un casier. El e mulțumit că rezolvă chitanțele pentru toți locatarii.

Tocmai ce mă lămurea că stadionul de unde aud eu meciurile se numește Juventus Colentina, când iese din bloc un domn grăsuț și foarte jovial, cu un pachet de mici în mâini. „Am trei copii, dar i-am făcut pe întuneric că n-aveam nici lumină când ne-am mutat aici”, se hăhăie domnul, după introducerea scurtă pe care mi-a făcut-o prietenul lui. El este președintele asociației de proprietari și soțul sărbătoritei pentru care gătesc azi afară. Subiectul copiilor și al măritișului pare să-l preocupe, fiindcă îi căinează pe toți tinerii care trec pe lângă noi că sunt ba însurați, ba cu prietene și că au ratat partida pe care le-ar fi putut-o oferi el – adică pe mine.

cole

Iar a venit ăștia cu mingea”, aruncă printre dinți, ca pentru sine, și privește cu ură spre scara blocului, unde s-au strâns câțiva puști de generală.

De parcă a avut doar un scurt moment de personalitate dublă, președintele continuă să vorbească cu oameni care trec pe stradă și cu cei ieșiți la balcoane, despre tot felul de nimicuri.

Îl tachinează pe administrator, așa, la băiețeală, că e fiu de popă, „dar ai făcut cele mai necuviincioase fapte: ai iubit, ai fumat și ai băut”. „Bă, mă lași”, se apără administratorul, îngrijorat că o să-l dau la ziar drept vreun bisericos, „că eu sunt ateu convins”.

„Măi, băiete, da’ lași și tu mingea aia un pic, să nu ne mai bați în cap?! Că stăm și noi aicia liniștiți, să ne auzim când vorbim”, latră din nou președintele spre puștii de pe scară.

colnet

În sfârâitul grătarului se aude acum doar el. Povestește cum și-a distrus coloana vertebrală lucrând ca strungar la Aversa și, în aceeași frază, mă ceartă, mai în glumă, mai în serios, că „voi sunteți ăia care l-ați deturnat pe Ponta și l-ați pus pe Iohannis și ne-ați nenorocit”. E ca un titirez în trening adidas, care zâmbește cu dinți pătați de negreală.

Îl întrerupe o ambulanță de la pompieri, care oprește în capătul aleii, exact lângă părculeț. Se creează agitație, administratorul și președintele se întreabă unul pe altul „oare pentru cine o fi venit?”. După câteva minute în care ne-am uitat cu toții la medici cum descarcă cu gesturi lente targa și un scaun cu rotile, o mamă cu copil în cărucior ne explică revoltată ce s-a întâmplat: „toate babele astea cheamă salvările degeaba când alții poate chiar au nevoie de ele. Ți-e rău, du-te la spital! Nu chema salvarea să te plimbe pe tine prin oraș”.

Mașina demarează și bătrânii, chiar dacă n-au apucat să vadă „pe cine au încărcat”, se întorc la micii lor. Nu prea sunt tineri în blocul în care locuiesc ei, spune președintele. Pe cei căsătoriți, deși au până în treizeci de ani, nu-i pune la socoteală. Cică ar fi avut și ei „două studente bune, frumoase” care stăteau cu chirie în bloc, dar „ne-au lăsat că și-au găsit în altă parte”.

colent

Totuși, problema reală este părculețul, crede președintele, „că e gălăgie”. N-apucă să detalieze, că din bloc mai iese un bătrân, și el cu o caserolă de mici în mână. Este vicepreședintele asociației de proprietari, un bărbat bucălat cu ochi apoși, care se apropie stânjenitor de mult când vorbește cu tine.

Are o mutră muncită de preocupare și se agață cu o privire disperată de mine, de parcă sunt ultima lui speranță: „Spune-mi, Valentina, că tu poate cunoști pe la televiziuni, ai relații… cum să fac cu părculețul? Nu mai pot, e gălăgie, nu dormim noaptea”. Îl înțeleg, când se adună lăutarii pe seară, îi aud și eu, dar asta e, oamenii mai fac și zgomot când se îmbată. „Nu, nu”, zice grăbit, „copiii sunt problema. Toată ziua bat mingea și urlă. Nu știu ce să mai fac”, repetă înciudat și se concentrează pe grătar, fără să mai scoată o vorbă.

colenti

Îi las pe cei trei să-și continue sărbătoarea și mă mai învârt o vreme pe lângă grădinile îngrijite din fața scărilor de bloc, în care îmi imaginez (deși nu i-am văzut) că mișună laolaltă păsărele și șobolani.
Spre casă, trec din nou pe lângă părculeț. Mi se pare acum, cu ambalajele de dulciuri și sticlele goale împrăștiate în nisip, ca un câmp de luptă părăsit, fără câștigător.

Dar acum unde să mă duc?

Stau cu mâinile în buzunare în intersecție la Lizeanu și scanez de jur împrejur: o fată își plimbă câinele flocos, un bătrân cu bască și sacoșă așteaptă la semafor, o fată în halat roz îmi zice „bună ziua, vecină” și-și vede de drum. În rest, pustiu.

O iau din loc pe trotuarul îngust și mă opresc lângă o vitrină cu tot felu’: ii, rochii, pantofi, narghilele. Încerc ușa și am senzația că am deschis o portiță în timp: sunt într-o consignație din anii ‘90. Cămăruța e ticsită cu haine, pantofi, farduri, unghii false, papetărie, figurine din lemn, cărți de joc, bomboniere cum are mamaia, ciorapi, chiloți, deodorant Intesa, mingi de ping pong, bijuterii. De după tejghea, un domn în vârstă, cu pulover galben și cravată albastră, mă invită din priviri să poftesc înăuntru. „Nu, fără usturoi, doar mămăligă, da, ajung mai pe seară”, spune el la telefon, în timp ce eu întorc pe toate părțile niște teniși înflorați. Îl întreb de preț și spune „vără bani”.

oja%cc%86

Domnul Yasser e sirian din Homs, venit la studii în România pe vremea comunismului. N-a luat medie suficient de mare la bac încât să intre la medicină în țara lui, așa că a venit aici, pentru că pe vremea aia era foarte ieftin: „150 de dolari pe lună pentru facultate, cazare, cantină”. Mai are doi frați medici, unul în Austria, altul în Franța, cu care plănuia pe vremea aia să-și deschidă un spital. Numai că, între timp, s-a răzgândit, medicina i-ar fi „mâncat prea mulți ani din viață”.

S-a băgat la construcții și a locuit în căminele din Tei, „cea mai frumoasă perioadă din viața mea”. Chiar dacă a avut nevoie de vreo patru ani ca să învețe româna bine, cât să știe și „limba-carte” și „limba-strada”, domnul Yasser și-a făcut mulți prieteni pe vremea aceea, pe care regretă că acum nu mai are timp să-i viziteze.

Când a terminat facultatea și doctoratul, s-a întâmplat revoluția și s-a dus și el, cu tot valul nouăzecist, spre afaceri. Prima dată a adus tutun de la turci, pentru că era greu de găsit ceva de calitate în România. Apoi s-a reprofilat pe blugi, treninguri, parfumuri, „tot ce nu se găsise în magazine până atunci” și și-a deschis buticul în care stăm acum de vorbă, el după tejghea cu mâinile împreunate în poală, eu pe un scăunel de plastic, bând din cafeaua lui cu cardamon.

De la afaceri trece repede la feluri de mâncare siriene, pe care le gătește soția lui, româncă din Moldova. Povestește în detaliu cum se prepară fiecare și-mi arată poze pe telefon: slide după slide de kuppeh, falafel, chifteluțe, grătare, care-mi umplu gura de salivă și mă fac să-mi promit că, gata!, învăț să gătesc. Sau măcar că trec pe la turca mai încolo. Domnul Yasser mai alunecă o dată cu degetul pe ecran și mă azvârle din fanteziile mele culinare direct în strada plină de moloz, cu clădiri pe jumătate căzute, pe care mi-o arată în poză.

dezastru

„Până acum cinci-șase ani mergeam în fiecare an acasă, în vizită la rude”, începe Yasser. Siria era liniștită și găseai totul ieftin, de la îmbrăcăminte până la mâncăruri. „Dar acum unde să mă duc? Mai am o casă acolo, dar a intrat racheta peste ea și a stricat tot”. Mai are și un frate, care încă locuiește în Homs. Fetele acestuia sunt măritate acolo și „dacă ele n-au vrut să plece, n-a plecat nici el”. Familia rămasă fuge de colo-colo, pe măsură ce bombardamentele distrug orașul și se adăpostește în trei dintre cele 14 sectoare ale orașului, care mai stau azi în picioare.

Între americani și ruși noi cădem”, spune domnul Yasser și nu-l contrazic. Nu-i place să discute politică, dar, dacă tot l-am stârnit, spune că măcar „rușii, dacă vor să facă ceva, fac direct”. Americanii nu, zice el, și face un gest cu mâna ca de șarpe care se strecoară. Ei mereu o iau pe căi ocolite, ca să nu pară că fac jocurile. Și în chestiunea cu bin Laden crede el că a fost ceva necurat. Cum adică să fie luat ca din oală, dintr-o casă nepăzită, cel mai căutat om de pe planetă?

Ne întrerupe clopoțelul chinezesc, care clinchetește în urma unui client. Un domn a venit să plătească rujul cumpărat de nevastă-sa cu o zi în urmă. Toți cei care i-au trecut pragul fie au cumpărat pe caiet, fie au adus o datorie mai veche. Nu-mi explic cum am trecut de atâtea ori pe Lizeanu și n-am observat magazinul ăsta. Dacă n-ar fi toți oamenii ăștia reali care se perindă pe ușă și-l salută pe Yasser, de parcă ar fi de când lumea aici, aș crede că visez. Oricum, îmi iau și eu o ojă pe datorie, în caz de ceva, am o dovadă.

ruga%cc%86ciune

Încă mă uit la oja mea galbenă cu sclipici, când intră o fată tânără, pe tocuri, cu sacou alb. „Ce faci?”, o întreabă Yasser. „Bine, ce să fac, mă duc la un botez diseară”. Se așază cu un oftat pe scaun, cum o face cineva ajuns în sfârșit în bucătăria confortabilă a unui prieten. A venit să-i împacheteze un cadou. Yasser scoate cu grijă costumașul de marinar din pungă, îl admiră din priviri, apoi o întreabă ce culoare vrea pentru ambalaj: roșu sau roșu cu auriu. „Vreau să vă zic că am luat toate examenele”, zice fata și bâțâie mândră din umeri. „Ai luat toate examenele?”, răspunde Yasser pe tonul tărăgănat de alintat copiii. „Și cu note mari, nu așa, la limită”, continuă ea încurajată și turuie notele de la fiecare materie.

Discută apoi despre ce ținută să poarte seara la restaurant și el o sfătuiește că ar merge niște pantofi cu toc și mai înalt la rochia pe care și-a ales-o.

Câteva minute ne uităm amândouă la el în tăcere cum împăturește costumul de parcă ar înfășa un copil, îl învelește în hârtia roșie, alege o fundă, o despică și o leagă în jurul pachetului. Finisajul îl face din foarfecă. Ridică cadoul, se uită mulțumit la el și i-l înmânează fetei.

Între timp, alarma telefonului îl anunță că a venit vremea rugăciunii. Domnul Yasser mă mută cu scăunelul mai departe de el, pentru că nu are voie să vadă femei cât se roagă. Se pune cu fața la cabina de probă, deasupra căreia atârnă o inscripție în arabă: „Dumnezeu mi-a dat tot ce am”.

seventeen

În liniștea care s-a lăsat mă uit la toate chițibușurile din vitrine, care îmi amintesc că și la mamaia era casa la fel de ticsită de lucruri și-mi plăcea mirosul de praf, pe care-l stârneam când mă jucam printre picioarele masive ale mesei cu toate bibelourile ei prețioase, scoase rând pe rând din bibliotecă. Închid ochii și aud tramvaiul trecând.

[ + ]