Copiii sunt problema

M-am mutat cu ai mei din Piața Muncii, cartierul unde am copilărit, când aveam 18 ani și, peste toate nesiguranțele de la vârsta aia, m-a lovit și sentimentul de dezrădăcinare. Colentina a fost pentru mine, ani de-a rândul, un fel de personaj malefic, care mă hărțuia cu bălțile lui împuțite, cu distanțele prea lungi față de centru și căcatul de câine împrăștiat generos pe fiecare trotuar.

col

Azi am luat-o la pas pe străduțe ca să mă împrietenesc cu locul. Vreau întâi să aflu ce e în spatele unui bloc de unde se aud în fiecare weekend meciuri de fotbal. Îmi imaginez că trebuie să fie o școală sau măcar un maidan. O iau pe lângă unul dintre puținele locuri de joacă din cartier. E un fel de părculeț, pe care îl împart copiii și bătrânii de prin blocuri. Pe stânga sunt patru leagăne și un tobogan mâzgălit cu șprei, iar în dreapta un balansoar și două mese. În după-amiaza asta, două mame smucesc copiii în leagăne, în timp ce povestesc cum și-au prins bărbații cu mesaje sexi de la alte fete. La câțiva metri de ele, bătrânii în treninguri și cu șepci pe cap, înconjurați de sticle de bere, și-au ocupat deja locurile la mese și au început partida de table.

Blocurile sunt înghesuite unele într-altele pe aleile înguste și, din ele, se aud de-amestecatelea hip-hop, tezaur folcloric, mieunături de pisici în călduri și frânturi de conversații.

Pe un loc de parcare neocupat, un om și-a scos un scăunel, o masă pe care a întins ziare și un grătar. Fumează în timp ce-și masează genunchii ascuțiți și-și umple din când în când păhărelul din sticla cu țuica pe care o ține sub masă.

colen

„Hai, zi ce vrei să știi, că am băut o țuică și-ți spun tot”, spune prietenește, când îi dau bună ziua. Domnul este administrator de bloc. S-a mutat în Colentina în 1985, când s-au dărâmat casele și au fost construite primele blocuri. Pe atunci „era praf, era noroi, aveam doar apă rece, fără gaz, fără curent”. Dânsul a fost tehnician proiectant energetic, dar acum mai bine de 15 ani și-a dat atestatul ca să devină administrator. Duce mâna la piept și spune că n-a vrut să se atingă de banii oamenilor și de-aia a angajat separat un casier. El e mulțumit că rezolvă chitanțele pentru toți locatarii.

Tocmai ce mă lămurea că stadionul de unde aud eu meciurile se numește Juventus Colentina, când iese din bloc un domn grăsuț și foarte jovial, cu un pachet de mici în mâini. „Am trei copii, dar i-am făcut pe întuneric că n-aveam nici lumină când ne-am mutat aici”, se hăhăie domnul, după introducerea scurtă pe care mi-a făcut-o prietenul lui. El este președintele asociației de proprietari și soțul sărbătoritei pentru care gătesc azi afară. Subiectul copiilor și al măritișului pare să-l preocupe, fiindcă îi căinează pe toți tinerii care trec pe lângă noi că sunt ba însurați, ba cu prietene și că au ratat partida pe care le-ar fi putut-o oferi el – adică pe mine.

cole

Iar a venit ăștia cu mingea”, aruncă printre dinți, ca pentru sine, și privește cu ură spre scara blocului, unde s-au strâns câțiva puști de generală.

De parcă a avut doar un scurt moment de personalitate dublă, președintele continuă să vorbească cu oameni care trec pe stradă și cu cei ieșiți la balcoane, despre tot felul de nimicuri.

Îl tachinează pe administrator, așa, la băiețeală, că e fiu de popă, „dar ai făcut cele mai necuviincioase fapte: ai iubit, ai fumat și ai băut”. „Bă, mă lași”, se apără administratorul, îngrijorat că o să-l dau la ziar drept vreun bisericos, „că eu sunt ateu convins”.

„Măi, băiete, da’ lași și tu mingea aia un pic, să nu ne mai bați în cap?! Că stăm și noi aicia liniștiți, să ne auzim când vorbim”, latră din nou președintele spre puștii de pe scară.

colnet

În sfârâitul grătarului se aude acum doar el. Povestește cum și-a distrus coloana vertebrală lucrând ca strungar la Aversa și, în aceeași frază, mă ceartă, mai în glumă, mai în serios, că „voi sunteți ăia care l-ați deturnat pe Ponta și l-ați pus pe Iohannis și ne-ați nenorocit”. E ca un titirez în trening adidas, care zâmbește cu dinți pătați de negreală.

Îl întrerupe o ambulanță de la pompieri, care oprește în capătul aleii, exact lângă părculeț. Se creează agitație, administratorul și președintele se întreabă unul pe altul „oare pentru cine o fi venit?”. După câteva minute în care ne-am uitat cu toții la medici cum descarcă cu gesturi lente targa și un scaun cu rotile, o mamă cu copil în cărucior ne explică revoltată ce s-a întâmplat: „toate babele astea cheamă salvările degeaba când alții poate chiar au nevoie de ele. Ți-e rău, du-te la spital! Nu chema salvarea să te plimbe pe tine prin oraș”.

Mașina demarează și bătrânii, chiar dacă n-au apucat să vadă „pe cine au încărcat”, se întorc la micii lor. Nu prea sunt tineri în blocul în care locuiesc ei, spune președintele. Pe cei căsătoriți, deși au până în treizeci de ani, nu-i pune la socoteală. Cică ar fi avut și ei „două studente bune, frumoase” care stăteau cu chirie în bloc, dar „ne-au lăsat că și-au găsit în altă parte”.

colent

Totuși, problema reală este părculețul, crede președintele, „că e gălăgie”. N-apucă să detalieze, că din bloc mai iese un bătrân, și el cu o caserolă de mici în mână. Este vicepreședintele asociației de proprietari, un bărbat bucălat cu ochi apoși, care se apropie stânjenitor de mult când vorbește cu tine.

Are o mutră muncită de preocupare și se agață cu o privire disperată de mine, de parcă sunt ultima lui speranță: „Spune-mi, Valentina, că tu poate cunoști pe la televiziuni, ai relații… cum să fac cu părculețul? Nu mai pot, e gălăgie, nu dormim noaptea”. Îl înțeleg, când se adună lăutarii pe seară, îi aud și eu, dar asta e, oamenii mai fac și zgomot când se îmbată. „Nu, nu”, zice grăbit, „copiii sunt problema. Toată ziua bat mingea și urlă. Nu știu ce să mai fac”, repetă înciudat și se concentrează pe grătar, fără să mai scoată o vorbă.

colenti

Îi las pe cei trei să-și continue sărbătoarea și mă mai învârt o vreme pe lângă grădinile îngrijite din fața scărilor de bloc, în care îmi imaginez (deși nu i-am văzut) că mișună laolaltă păsărele și șobolani.
Spre casă, trec din nou pe lângă părculeț. Mi se pare acum, cu ambalajele de dulciuri și sticlele goale împrăștiate în nisip, ca un câmp de luptă părăsit, fără câștigător.

Dar acum unde să mă duc?

Stau cu mâinile în buzunare în intersecție la Lizeanu și scanez de jur împrejur: o fată își plimbă câinele flocos, un bătrân cu bască și sacoșă așteaptă la semafor, o fată în halat roz îmi zice „bună ziua, vecină” și-și vede de drum. În rest, pustiu.

O iau din loc pe trotuarul îngust și mă opresc lângă o vitrină cu tot felu’: ii, rochii, pantofi, narghilele. Încerc ușa și am senzația că am deschis o portiță în timp: sunt într-o consignație din anii ‘90. Cămăruța e ticsită cu haine, pantofi, farduri, unghii false, papetărie, figurine din lemn, cărți de joc, bomboniere cum are mamaia, ciorapi, chiloți, deodorant Intesa, mingi de ping pong, bijuterii. De după tejghea, un domn în vârstă, cu pulover galben și cravată albastră, mă invită din priviri să poftesc înăuntru. „Nu, fără usturoi, doar mămăligă, da, ajung mai pe seară”, spune el la telefon, în timp ce eu întorc pe toate părțile niște teniși înflorați. Îl întreb de preț și spune „vără bani”.

oja%cc%86

Domnul Yasser e sirian din Homs, venit la studii în România pe vremea comunismului. N-a luat medie suficient de mare la bac încât să intre la medicină în țara lui, așa că a venit aici, pentru că pe vremea aia era foarte ieftin: „150 de dolari pe lună pentru facultate, cazare, cantină”. Mai are doi frați medici, unul în Austria, altul în Franța, cu care plănuia pe vremea aia să-și deschidă un spital. Numai că, între timp, s-a răzgândit, medicina i-ar fi „mâncat prea mulți ani din viață”.

S-a băgat la construcții și a locuit în căminele din Tei, „cea mai frumoasă perioadă din viața mea”. Chiar dacă a avut nevoie de vreo patru ani ca să învețe româna bine, cât să știe și „limba-carte” și „limba-strada”, domnul Yasser și-a făcut mulți prieteni pe vremea aceea, pe care regretă că acum nu mai are timp să-i viziteze.

Când a terminat facultatea și doctoratul, s-a întâmplat revoluția și s-a dus și el, cu tot valul nouăzecist, spre afaceri. Prima dată a adus tutun de la turci, pentru că era greu de găsit ceva de calitate în România. Apoi s-a reprofilat pe blugi, treninguri, parfumuri, „tot ce nu se găsise în magazine până atunci” și și-a deschis buticul în care stăm acum de vorbă, el după tejghea cu mâinile împreunate în poală, eu pe un scăunel de plastic, bând din cafeaua lui cu cardamon.

De la afaceri trece repede la feluri de mâncare siriene, pe care le gătește soția lui, româncă din Moldova. Povestește în detaliu cum se prepară fiecare și-mi arată poze pe telefon: slide după slide de kuppeh, falafel, chifteluțe, grătare, care-mi umplu gura de salivă și mă fac să-mi promit că, gata!, învăț să gătesc. Sau măcar că trec pe la turca mai încolo. Domnul Yasser mai alunecă o dată cu degetul pe ecran și mă azvârle din fanteziile mele culinare direct în strada plină de moloz, cu clădiri pe jumătate căzute, pe care mi-o arată în poză.

dezastru

„Până acum cinci-șase ani mergeam în fiecare an acasă, în vizită la rude”, începe Yasser. Siria era liniștită și găseai totul ieftin, de la îmbrăcăminte până la mâncăruri. „Dar acum unde să mă duc? Mai am o casă acolo, dar a intrat racheta peste ea și a stricat tot”. Mai are și un frate, care încă locuiește în Homs. Fetele acestuia sunt măritate acolo și „dacă ele n-au vrut să plece, n-a plecat nici el”. Familia rămasă fuge de colo-colo, pe măsură ce bombardamentele distrug orașul și se adăpostește în trei dintre cele 14 sectoare ale orașului, care mai stau azi în picioare.

Între americani și ruși noi cădem”, spune domnul Yasser și nu-l contrazic. Nu-i place să discute politică, dar, dacă tot l-am stârnit, spune că măcar „rușii, dacă vor să facă ceva, fac direct”. Americanii nu, zice el, și face un gest cu mâna ca de șarpe care se strecoară. Ei mereu o iau pe căi ocolite, ca să nu pară că fac jocurile. Și în chestiunea cu bin Laden crede el că a fost ceva necurat. Cum adică să fie luat ca din oală, dintr-o casă nepăzită, cel mai căutat om de pe planetă?

Ne întrerupe clopoțelul chinezesc, care clinchetește în urma unui client. Un domn a venit să plătească rujul cumpărat de nevastă-sa cu o zi în urmă. Toți cei care i-au trecut pragul fie au cumpărat pe caiet, fie au adus o datorie mai veche. Nu-mi explic cum am trecut de atâtea ori pe Lizeanu și n-am observat magazinul ăsta. Dacă n-ar fi toți oamenii ăștia reali care se perindă pe ușă și-l salută pe Yasser, de parcă ar fi de când lumea aici, aș crede că visez. Oricum, îmi iau și eu o ojă pe datorie, în caz de ceva, am o dovadă.

ruga%cc%86ciune

Încă mă uit la oja mea galbenă cu sclipici, când intră o fată tânără, pe tocuri, cu sacou alb. „Ce faci?”, o întreabă Yasser. „Bine, ce să fac, mă duc la un botez diseară”. Se așază cu un oftat pe scaun, cum o face cineva ajuns în sfârșit în bucătăria confortabilă a unui prieten. A venit să-i împacheteze un cadou. Yasser scoate cu grijă costumașul de marinar din pungă, îl admiră din priviri, apoi o întreabă ce culoare vrea pentru ambalaj: roșu sau roșu cu auriu. „Vreau să vă zic că am luat toate examenele”, zice fata și bâțâie mândră din umeri. „Ai luat toate examenele?”, răspunde Yasser pe tonul tărăgănat de alintat copiii. „Și cu note mari, nu așa, la limită”, continuă ea încurajată și turuie notele de la fiecare materie.

Discută apoi despre ce ținută să poarte seara la restaurant și el o sfătuiește că ar merge niște pantofi cu toc și mai înalt la rochia pe care și-a ales-o.

Câteva minute ne uităm amândouă la el în tăcere cum împăturește costumul de parcă ar înfășa un copil, îl învelește în hârtia roșie, alege o fundă, o despică și o leagă în jurul pachetului. Finisajul îl face din foarfecă. Ridică cadoul, se uită mulțumit la el și i-l înmânează fetei.

Între timp, alarma telefonului îl anunță că a venit vremea rugăciunii. Domnul Yasser mă mută cu scăunelul mai departe de el, pentru că nu are voie să vadă femei cât se roagă. Se pune cu fața la cabina de probă, deasupra căreia atârnă o inscripție în arabă: „Dumnezeu mi-a dat tot ce am”.

seventeen

În liniștea care s-a lăsat mă uit la toate chițibușurile din vitrine, care îmi amintesc că și la mamaia era casa la fel de ticsită de lucruri și-mi plăcea mirosul de praf, pe care-l stârneam când mă jucam printre picioarele masive ale mesei cu toate bibelourile ei prețioase, scoase rând pe rând din bibliotecă. Închid ochii și aud tramvaiul trecând.

Ne rupe florile

Pe scări la gura de metrou Unirii, o fetiță mă ia de mână și îmi întinde un buchet de ghiocei: „Un leu, domnișoară”. Îmi zâmbește, eu scot banii și primesc florile. Nu știu ce să fac cu ele, așa că le mototolesc în buzunar.

Sunt trei femei, fetița și o bătrână care vând lângă McDonald’s. E buluceală și soare puternic. 18 grade. Oamenii care ies de la metrou aud „Hai la ghiocei, mamă, hai la ghiocei!”, înainte să vadă de unde vine îndemnul.

O tipă blondă, cu creastă, trece grăbită pe lângă vânzătoare. Își pune ochelarii de soare și se maimuțărește la prietenul ei: „Am alergie la ghiocei, ghiocei”. Izbucnesc amândoi în râs. Un corporatist cu hands free și o sacoșă de plastic în mână se învârte derutat. „În față? Păi în fața mea scrie de ce eu?”. Un bătrân se oprește lângă un coș de gunoi. Privește fix în față câteva minute, de parcă se gândește la ceva anume. Se hotărăște, bagă mâna și scoate o cutie cu cartofi prăjiți. Un boschetar îmi cere un foc. Ridică un deget și mă informează că e fost poștaș, „și șchiop, și cu dureri”. Apoi se așează pe o bancă și se înjură cu unii din capul lui.

Intru-n vorbă cu vânzătoarele: cum merge treaba?, de unde culegeți ghioceii?. „Nu merge deloc, ne-aleargă poliția, ne rupe florile. Nu vrea lumea să bage primăvara-n seamă.”

Piața Rahova lătrată de câini

Fac dreapta când cobor din 32 la Piața Rahova. N-am mai fost până acum aici, dar pe stânga n-are cum să fie. E doar o clădire mare și gri, cu un banner pe care scrie cu roșu ECOGRAFIE.

Dau într-un complex comercial ca oricare altul. La intrare doi bărbați strâng în saci mari gunoiul lăsat de vântul de ieri. Miroase îngrozitor a căcat. Arată totuși mai fancy decât, să zicem, Oborul. Pare complet pustiu, dar din geamul unui magazin cu lacătul pus vine îndemnul „Intrați, nu veți regreta”.

piata-rah

Înaintez printre bălți, de-o parte și de alta sunt secondhand-uri, magazine de vopsea, vitrine cu manechine despuiate, coco rico, ziare, cosmetice. Totul e închis. Dar mă urmărește un zvon de șușoteli și neîncredere. „De unde-i asta, mă? Nu știu, da’ face poze p-aicea. O cunosc. E de la televizor, mă, n-o știi?”.

Un paznic vine alergând spre mine și mă roagă exasperat să nu mai fac poze că ei sunt privați și nu e voie. Mă scuz și-i spun că scriu despre cartier, despre piață. „Păi Piața Rahova e-n partea ailaltă, domnișoară”.

piata-rahova

Trec strada, reușesc să o confund cu un supermarket și în sfârșit o găsesc.

În hală sunt câteva femei îmbrobodite care mătură pe jos. Alta își strânge busuiocul și verdețurile în niște sacoșe mari de rafie. O întreb cum i-a mers azi, „așa și-așa, a fost sărbătoare mare, s-a dus lumea la biserică”. Mai vorbesc cu Marian de la măcelăria „La Tavi”, „locul 3 pe firme pe București”, care-mi zice să vin într-o zi mai de dimineață și-mi cere numărul de telefon. Un tip în trening dă drumul la un hidrant de apă și începe să frece gresia cu două mopuri deodată.

În rest, doar tarabe goale, cutii stivuite peste ele, un cățel și papagalii dintr-un colț, care chirăie ca într-un film de groază.

paiat

Stau în mijlocul pieței și îmi fac de lucru cu aparatul foto, ca să nu mă întorc chiar cu mâna goală.

Mă întorc și-l văd pe domnul polițist în spatele meu, care a așteptat cuminte să termin de filmat. Îmi explică cu voce blândă că azi s-a închis deja și că oamenii doar fac curățenie acum. În altă zi o să am mai multe de văzut.

Se oferă să mă conducă până la ieșire și mă duce până aproape de stația de tramvai. E un tip masiv la vreo 50 și ceva de ani, cu ochi albaștri și bărbierit bine. Fața lui grasă mă face să mă gândesc la vânătorul lui Bugs Bunny. Îl întreb cum e serviciul, cum sunt oamenii pe aici. „Acesta e un sector al contradicțiilor. E cel mai sărac sector al capitalei, asta e știut. Acolo unde-i sărăcie, și oamenii sunt mai dificili, mai violenți”.

Îmi povestește despre un puști de vreo 7-8 ani, pe care-l știe de când era mititel. Taică-su l-a luat de mic la piață și acum îl pune să stea la tarabă, pentru că el se duce să bage banii la aparate. Își strâmbă gura dezgustat când îmi spune că cei mai mulți copii din zona asta au parte toată viața numai de înjurături și țipete. Statul ar trebui să se ocupe de ei de mici, să îi educe, așa cum a văzut el niște femei cu fuste multe că duceau și aduceau copiii de la grădiniță, „aia era misiunea lor”.

La cei mari nu prea vede o schimbare prin educație. Ca să înțeleg, îmi dă exemplu o întâmplare de acum câțiva ani. Autoritățile au curățat zona de gunoi, iar firma de salubrizare a dat gratis pubele cartierului. Numai că oamenii au continuat să arunce mizeria în stradă. Cică la un bloc ar fi făcut derdeluș de la etajul unu la parter fiindcă aruncau gunoiul pe geam.

Se întoarce în profil, își împreunează mâinile peste burtă și mă privește cu coada ochiului. „S-ar putea s-aveți și o surpriză vreodată. Odată la recensământ, unei tinere, poate ca și dumneavoastră, i s-a repartizat o anumită zonă. Când a ajuns acolo și a văzut persoane căzute pe jos, cu garoul de mână, cu siringi și cu aia, nu i-a mai trebuit nimica”.

Își mută agenda albastră la celălalt subraț și, ca și cum ar fi spus deja prea multe, mă asigură că aici nu e totuși un „sat fără câini”. Nu, de când e el pe sector nu a prins omoruri. Furturile din buzunare sunt cea mai frecventă infracțiune, iar bătrânii sunt de obicei victimele. Însă nici astea nu se mai întâmplă așa des. De când poliția națională a introdus un sistem de supraveghere video în piață, hoții se simt descurajați.

Domnul polițist e de 20 de ani în meserie și vede multe schimbări în jur. Pe vremea lui o treime dintre colegi n-aveau nici măcar liceul. „Nu prea aveai de la cine învăța și la un moment dat poate îți dădeai seama că nu ți-ai ales modelele care trebuie”. Pe când acum, „calitatea e crescută” în rândul poliției – cei mai mulți au terminat o facultate.

Și oamenii cu care are de-a face sunt diferiți. Nu se mai lasă intimidați ușor. Îmi povestește cu un amestec de admirație și uimire în glas despre un domn cu care a avut timp de câteva zile o dispută în legătură cu accesul câinilor în parc. „La una din ture, vine cu niște foi, scosese toată legislația, tot ce era posibil în domeniul ăsta cu câinii. Păi cu un om ca ăsta tre să porți o discuție în termenii actelor respective, nu am auzit io, știu io sau nu comenta”.

piataraho

„Chestii care m-au marcat?”, mijește ochii și răspunde grăbit: „Boala unor oameni de a aduna”. Am crezut că o spune cu sens metaforic, dar el chiar a fost impresionat de apartamentul unei foste directoare de unitate comercială. Avea „cel puțin liceul terminat” și totuși depozita teancuri de hârtii din hol până-n balcon.

Face o pauză mai lungă și privește încruntat spre linia de tramvai. Gura îi e în continuare deschisă a lehamite. Îi văd dinții gălbui și foarte depărtați. În buzunarul de la piept îi bipăie stația, dar nu-i dă atenție. Se întoarce spre mine și mă privește muncit de un gând: „Fusese găsit cadavrul unui om al străzii și a venit mașina mortuară să-l ridice. Iarnă, zăpadă, gheață. Unul din oamenii de acolo a luat mortu de picior și-a plecat cu el. Cu corpul așa a alunecat  pe gheață să-l ducă la mașină”. Ridică un picior imaginar de jos și defilează prin fața mea ca un școlar care țopăie spre clasă în prima zi de școală. „A plecat așa cu el”, repetă de parcă încă nu-i vine să creadă. „E o chestie de poate aproape douăj de ani, dar asta m-a marcat, n-o pot uita.”

Schaubudensommer

Acum câteva seri am nimerit la un festival de teatru și muzică ținut într-o curte mare în Neustadt, Dresden. Piesele de teatru se joacă în corturi înalte, ca de circ și intrarea e 5 euro. Nu ne băgăm, hai mai bine să mai căscăm gura pe-aici.

O femeie clinchetește un clopoțel chinezesc în pași ușori de dans și mă invită la o „schamanische Sessionen“ când trec pe lângă ea. Mai încolo primesc o vată pe băț de la un tip și o văd iarăși pe fata care seamănă cu Mia Farrow și pare că m-a urmărit toată ziua prin oraș.

Undeva mai în fundul curții se pregătește o trupă de muzicanți din Polonia. Se suie pe scenă și îl așteaptă serioși, cu mâinile împreunate în poală, pe șef să le dea începerea. Șeful e un bătrân scund, cu pălărie albă cu boruri largi și o voce gâjâită de abia înțelegi ce spune. Bagă la acordeon și chitări Beatles și alte roachenroale: „no traditional music. They German, don´t like“ – asta mi-au spus în una din pauzele pe care le făceau la fiecare 4 melodii.

Cu puțin înainte de doișpe noaptea, apare pe scenă maestrul de ceremonii. Poartă papion roșu și o imitație de frac, ne cere aplauze pentru trupă, ne domolește rapid dând din mâini și ne face semn să-l urmăm pentru surpriza de la miezul nopții. Ieșim fără să ne bulucim din curte și ce urmează e un marș ca la Roșia Montană, cu băieții care continuă să cânte în frunte.

Un puhoi de oameni ocupă strada care tot urcă și coboară până la surpriză. Mă uit în jur: mame cu copii în carucior, tineri care merg pe lângă biciclete. Unii sunt tăcuți, alții vorbesc despre bronzat, cer un foc, „are you Russian?“. De-o parte a străzii, câțiva tineri își beau vinul la o terasă și nu le dau atenție celor care trec pe lângă ei. De cealaltă parte, niște fețe curioase apar la ferestre să vadă ce se întâmplă. Amuzată, îmi vine să le strig să iasă, dacă le pasă. N-au fost jandarmi, peturi, fluiere, dar tot am avut un deja-vu.

Ajungem la destinație: curtea interioară a unei clădiri cu locatari care se trezesc devreme a doua zi. Unii au făcut scandal. Surpriza e un cor de bărbați tineri, cocoțați pe un balcon. Are loc un recital de cântece de dragoste și despre patria-mamă. Tânărul de langă mine nu e impresionat de reprezentație: „e un bullshit plictisitor și ușor naționalist“. Pe alții i-a făcut să zâmbească mulțumiți și să-mi spună cu o privire visătoare „abia când auzi cântecele astea îți dai seama ce frumoasă e limba germană“.

La final au aruncat de sus cu petale de trandafiri și voaluri de mireasă peste noi.

Autobuzul de Troianul

Cobor din tren disperată că o să pierd rata spre țară. Văd o mașină parcată în stație și dau buzna pe scări: „Ăsta e autobuzul de Troianul? La cât pleacă?”

Șoferul nu-i acolo. Sunt doar doi oameni, așezați pe scaunele din față. Ăsta din dreapta îmi răspunde prompt, contaminat de nervozitatea mea că ”plecăm la 4 jumate. Poți să fumezi și-o țigară, te chem io. Nu mă mișc de aici.” În stânga e-un țigan frumos cu o coroană de înmormântare pe scaunul de lângă. Are ochi negri-negri și mari, e proaspăt ras și are părul pieptănat pe spate. Arată ca o statuie. Privește în gol spre altă lume. La întrebările mele insistente mișcă doar puțin din obraz ca și cum l-ar bâzâi o muscă.

După vreo zece minute în care am verificat orarul cu încă două persoane și m-am agitat prostește de colo-colo, mă liniștesc și mă așez pe scaun.

Îl văd din nou pe tipul de mai devreme. Și-a abandonat mâinile în poală de parcă nu-s ale lui. Scurta de piele neagră îi lucește puternic în soare. Oamenii încep să se îmbulzească să ocupe un loc. Miroase a scaune încinse și a săpun. Dar el pare să nu simtă nimic din toate astea. Din când în când se întoarce spre coroană și îi aranjează grijuliu o floare care nu stă cum trebuie.

Mie mi se pune un nod în gât și mi se face rușine.

Scara blocului

Doi domni care par să fi fost mari crai de mahala în tinereţe se foiesc să intre în scară. Merge greu uşa de la zăpadă. Eu mă apropii pe potecuţă, le zâmbesc şi mă tot împiedic.

“Trage, mă, trăgea-te-ar femeia-n casă!”

Le zâmbesc din nou. Au reuşit să deschidă uşa.

[ + ]