Mamaia pregătește punguța cu prescură (pâine în formă de cruce), ouă înroșite, bani (2 lei) și o sticlă de vin. Le ducem la biserică “ca să le facă popa paști”. La zece suntem acolo, lăsăm pachetul pe masa lungă de lângă altar și dăm o tură prin cimitir ca să aprindem lumânări la toți morții.
Când terminăm, ne întoarcem în biserică și-l așteptăm pe preot până la 12 noaptea. Nea Mitică fără o mână necăjește un păianjen, o babă râde de una care cică ar fi pus 21 de ouă sub cloșcă și ar fi scos 23 de pui. Miroase a naftalină în biserică și e o rumoare în care poți să-ți vezi liniștit de gânduri, până când începe să chirăie un bebeluș. “A venit popa.”
Lumea se înghesuie să dea prescurile, întâi pentru vii, apoi pentru “adormiți”: oamenii spun cu voce tare numele rudelor pe care le vor pomenite și popa le scrie pe o foaie A4. Apoi spune Tatăl Nostru, se șterge de transpirație cu sutana aurită și cântă toate numele. După slujbă, femeile pleacă spre casă. “Oamenii stau până la ziuă în biserică să păzească paștiu”, îmi zice mamaia.
Azi-dimineață am luat-o de la capăt. Am pus ouă roșii într-o pungă, lumânări, bani și am mers la biserică. Popa stă în fața altarului, cu mâinile împreunate sub sutană și ne miruie după ce pupăm două icoane, lăsăm niște bani și aprindem lumânări. Ne face semn spre masa din fața lui: mai pupăm o icoană și luăm cu lingura din maglavaisul de pâine și vin, pus în două castroane.
Acasă, ne ștergem pe picioare pe o bucată de fier și pe-un smoc de iarbă puse-n prag, ca să fim tari și proaspete, și ne privim în zeama de la ouăle vopsite, ca să fim sănătoase și roșii în obraji. Dup-aia pornim prin sat cu coșnița ca să împărțim pită, cozonac, ouă, pască. Mâine plec, nu știu când se termină.
La cimitir
Bătrâne aduse de spate cu lumânări într-o mână și ciomag în cealaltă mișună prin bezna din cimitir ca să-și găsească morții.
Mamaia la mormântul bâtei (așa se zice în Teleorman la străbunică)
“Fa, să nu mă lăsați aicea, că mi-e urât!”, ne zice tușa Angela înainte să se piardă în întuneric. Oprim pe la tataie, la bâta, la bâtu și la nașa. Mamaia se miră de ce candele mari au unii. Se îndoaie de mijloc și aprinde lumânări la fiecare mormânt, dar nu țin, că-i vânt. O femeie mai tânără trece pe lângă noi, întreabă unde-i Veta, mamaia îi arată o cărare, “e cu Ion acolo, sunt îngropați amândoi”.
Mamaia se ridică, își trage nasul și-și aranjează broboada sub bărbie. “Le lăsăm și noi o lumină aicea și plecăm. Păi ce să le mai facem?”
