Acum câteva seri am nimerit la un festival de teatru și muzică ținut într-o curte mare în Neustadt, Dresden. Piesele de teatru se joacă în corturi înalte, ca de circ și intrarea e 5 euro. Nu ne băgăm, hai mai bine să mai căscăm gura pe-aici.
O femeie clinchetește un clopoțel chinezesc în pași ușori de dans și mă invită la o „schamanische Sessionen“ când trec pe lângă ea. Mai încolo primesc o vată pe băț de la un tip și o văd iarăși pe fata care seamănă cu Mia Farrow și pare că m-a urmărit toată ziua prin oraș.
Undeva mai în fundul curții se pregătește o trupă de muzicanți din Polonia. Se suie pe scenă și îl așteaptă serioși, cu mâinile împreunate în poală, pe șef să le dea începerea. Șeful e un bătrân scund, cu pălărie albă cu boruri largi și o voce gâjâită de abia înțelegi ce spune. Bagă la acordeon și chitări Beatles și alte roachenroale: „no traditional music. They German, don´t like“ – asta mi-au spus în una din pauzele pe care le făceau la fiecare 4 melodii.
Cu puțin înainte de doișpe noaptea, apare pe scenă maestrul de ceremonii. Poartă papion roșu și o imitație de frac, ne cere aplauze pentru trupă, ne domolește rapid dând din mâini și ne face semn să-l urmăm pentru surpriza de la miezul nopții. Ieșim fără să ne bulucim din curte și ce urmează e un marș ca la Roșia Montană, cu băieții care continuă să cânte în frunte.
Un puhoi de oameni ocupă strada care tot urcă și coboară până la surpriză. Mă uit în jur: mame cu copii în carucior, tineri care merg pe lângă biciclete. Unii sunt tăcuți, alții vorbesc despre bronzat, cer un foc, „are you Russian?“. De-o parte a străzii, câțiva tineri își beau vinul la o terasă și nu le dau atenție celor care trec pe lângă ei. De cealaltă parte, niște fețe curioase apar la ferestre să vadă ce se întâmplă. Amuzată, îmi vine să le strig să iasă, dacă le pasă. N-au fost jandarmi, peturi, fluiere, dar tot am avut un deja-vu.
Ajungem la destinație: curtea interioară a unei clădiri cu locatari care se trezesc devreme a doua zi. Unii au făcut scandal. Surpriza e un cor de bărbați tineri, cocoțați pe un balcon. Are loc un recital de cântece de dragoste și despre patria-mamă. Tânărul de langă mine nu e impresionat de reprezentație: „e un bullshit plictisitor și ușor naționalist“. Pe alții i-a făcut să zâmbească mulțumiți și să-mi spună cu o privire visătoare „abia când auzi cântecele astea îți dai seama ce frumoasă e limba germană“.
La final au aruncat de sus cu petale de trandafiri și voaluri de mireasă peste noi.
