Cobor din tren disperată că o să pierd rata spre țară. Văd o mașină parcată în stație și dau buzna pe scări: „Ăsta e autobuzul de Troianul? La cât pleacă?”
Șoferul nu-i acolo. Sunt doar doi oameni, așezați pe scaunele din față. Ăsta din dreapta îmi răspunde prompt, contaminat de nervozitatea mea că ”plecăm la 4 jumate. Poți să fumezi și-o țigară, te chem io. Nu mă mișc de aici.” În stânga e-un țigan frumos cu o coroană de înmormântare pe scaunul de lângă. Are ochi negri-negri și mari, e proaspăt ras și are părul pieptănat pe spate. Arată ca o statuie. Privește în gol spre altă lume. La întrebările mele insistente mișcă doar puțin din obraz ca și cum l-ar bâzâi o muscă.
După vreo zece minute în care am verificat orarul cu încă două persoane și m-am agitat prostește de colo-colo, mă liniștesc și mă așez pe scaun.
Îl văd din nou pe tipul de mai devreme. Și-a abandonat mâinile în poală de parcă nu-s ale lui. Scurta de piele neagră îi lucește puternic în soare. Oamenii încep să se îmbulzească să ocupe un loc. Miroase a scaune încinse și a săpun. Dar el pare să nu simtă nimic din toate astea. Din când în când se întoarce spre coroană și îi aranjează grijuliu o floare care nu stă cum trebuie.
Mie mi se pune un nod în gât și mi se face rușine.
