Marșul vieții

“Am ucis”, ne-au mărturisit mai mulți participanți la marșul anti-avort.

Sunt femei care și-au riscat viața în timpul comunismului ca să facă ilegal întrerupere de sarcină, apoi au fost măcinate de vinovăție și acum au ajuns să militeze pentru un nou decret.

Decretul comuniștilor “coincidea cu voia lui Dumnezeu și cu purtarea sa de grijă”, a spus Arhiepiscopul Teodosie Tomitanul.

Înalt Prea Sfințitul a explicat, într-un discurs pe treptele Arhiepiscopiei, că experimentul cu democrația a eșuat. Societatea modernă ne transformă în consumatori care nu mai trăiesc cu adevărat.

“Noi nu am știut să chivernisim libertatea.”

Soluția ar fi revenirea la un stat paternalist care să vegheze la respectarea valorilor morale. “Biserica trebuie să fie în fruntea societății.”

Sunt mulți români care cred că ne îndreptăm spre “o împărăție a morții”, dominată de tehnologie și dezmăț. “Avortul grăbește sfârșitul lumii; Dumnezeu nu ne mai rabdă.”

Alții se crucesc când văd că oamenii manifestează ca să interzică chestii: “Dacă eu nu vreau, ce, mă obligă cineva?”

✞ ✞ ✞

Reporteri:

Roșiorii de Vede: Valentina Nicolae
Constanța: Vlad Ursulean
București: Ruxandra Pătrașcu, Matei M. Bărbulescu
Ploiești: Venera Dimulescu
Rm. Vâlcea: Oana Moisil
Chișinău: Victoria Colesnic
Deva: Andrada Lăutaru

https://www.facebook.com/casa.jurnalistului/videos/1456649114406413/

Operațiunea Poarta

De când ne-am mutat pe Viitorului, yala de la poartă s-a stricat mai des decât orice alt obiect din casă*. Am schimbat-o de vreo șase ori cu gioarse din Obor sau scumpeturi de la magazinul de scule. Diverși băieți au pus, de-a lungul timpului, mâna pe șurubelniță și bormașină și și-au încercat norocul la repararea porții. Nimic n-a funcționat deocamdată.

Aici sunt Vlad, Venera și Liana, încercând să încuie, ca să meargă la o petrecere.

*dacă nu punem la socoteală chiuveta din bucătărie

Oamenii trăiesc diferit

Șerban Marinescu e un arhitect care a denunțat un primar șpăgar și l-a băgat la pușcărie.

Isprava asta l-a impulsionat să intre-n politică, iar acum candidează pe lista Uniunea Salvați România în polul sărăciei, Teleorman.

“Noi nu credem că problema cea mai mare e sărăcia. Sărăcia e o cauză. Ea poate fi combătută, dar în primul rând ar trebui să ne oprim, să nu mai furăm”, spune arhitectul.

L-am urmărit câteva zile prin birturi și piețe, cum încerca să convingă amărâții să nu se milogească la hoți, ci să-i trimită la pușcărie și să făurească o lume nouă. Bucureșteanul vede astfel atitudinea teleormănenilor:

“Da, frate, suntem săraci, așa ne-o ardem noi pe-aicea, da’ uite la ăla ce bogat e…”

Ne place să ne speriem

– Vreau să fac ceva despre Bucureștii Noi! Că habar n-am ce-i acolo, n-am fost niciodată.

– Știi că teatrul de vară din parcul Bazilescu e bântuit? Scrie pe internet.

Și așa am pornit într-o după-masă cu Andrei să aflăm dacă are teatrul fantome sau nu. Și să exersăm: el cu scrisul, eu cu fotografia. 

Pe parcurs ne-am dat seama că subiectul e mai potrivit pentru video. A ieșit așa:

Czarny Protest în București

În Polonia, prim-ministrul a înaintat un proiect de lege care propune interzicerea totală a avortului și pedeapsa cu închisoarea pentru femeile care întrerup sarcina și medicii care efectuează procedura. Polonezele au intrat în grevă generală și au ieșit în stradă în semn de protest în mai multe orașe din țară. Au fost organizate demonstrații și în alte orașe europene, în semn de solidaritate.

La București, în jur de 50 de oameni, în majoritate femei, s-au adunat la Universitate. Unii au spus că se tem că orice e posibil, când avem politicienii pe care îi avem; alții au vrut să se asigure că nu se vor repeta suferințele din timpul decretului lui Ceaușescu. Protestatarele au fost repede gonite de jandarmi în parcul de lângă spitalul Colțea, unde au făcut acest performance:

Update: Ca urmare a protestelor, parlamentarii polonezi au respins propunerea de interzicere a avortului în orice circumstanță cu 352 la 58.

Damblaua

Domnul Bebe repară mobilă veche într-un atelier cu geamuri prăfuite de pe strada Viitorului, vizavi de restaurantul chinezesc. Lucrează în zonă din ’74, aici l-au repartizat comuniștii după ce a terminat școala de meștesuguri.

Am stat de vorbă cu el într-o zi de septembrie, în timp ce repara un jilț cu spătarul rupt.

Sub masa de lucru se zbătea un porumbel pe moarte, subiectul zilei în cartier. Domnu’ Bebe îl salvase din calea mașinilor. Din când în când, câte un vecin băga capul pe ușă: ce face porumbelul?

“Aici, pe strada Viitorului, am numai damblaci. Așa e și porumbelul ăsta al meu”.

 

*Filmul face parte din seria de reportaje video despre Strada Viitorului

Tanti Nuți and the Figs

It’s august, my last month of freedom. I will start school in autumn. That thought is slowly starting to creep up to me, so much so that even the worriless paradise that playing outside is, is sometimes interrupted by the dreadful image of waking up in the cold morning and then being sequestered in the classroom for five hours.

The dread is however kept at a distance by one last summer’s pleasure. The fig tree in the garden from across my building is gonna bloom soon. Every day of august I hover around it and inspect it, hoping that a miracle might happen (i.e. that the fruit get ripe faster). Eventually, I don’t have the patience to wait until it’s fully bloomed so I sneak into the garden during one afternoon, when I know the old hag from the first floor is taking a nap. She usually chases me and the other kids away.

There’s no one outside in the summer swelter at 2 in the afternoon, but I am bubbling with excitement on the inside and at the same time with fear that some adult may intervene in my mission, that I have the feeling malicious eyes are watching me from all windows.

I make my way through the dry crumbly patch of ground, carefully past the rose bushes, which could get me in a lot of trouble if I ruin them, jump under the shadowy mirabelle plum and there they are: three small fig trees, looking like gentle Beagle puppies with their huge leaves. I finger the fruit to check which one is softer, then I pick them one by one in my turned-up t-shirt. I then proceed to eating them right there on the spot, before some other kid appears from god knows where and asks me for some. In this operation my hands, my face and my clothes get gluey with the half-ripe fig’s slime. The glue then gets another layer of fabric and dust, and the more I try to brush it off, the thicker it gets. It also becomes itchy and stingy. I’m starting to feel discomfort, I need to wash my hands, but going home is not an option. My mom would probably want me to stay in, eat, get some rest, all that boring stuff.

So I turn to my partner in crime, Tanti Nuți. She is 60 something, I am 7. She lives on the ground floor of my building, I live on the 8th. The elevator can’t carry me upstairs because I don’t weigh enough, and I think that’s how our friendship started: I would always turn to her for small favors, like can I pee at your place?, or wash my hands, or drink some water. That’s how it all started, but I think we met through her son, who was friends with my parents and they would throw parties with dancing and drinking in my apartment.

Tanti Nuți wears her hair in a big bun that looks like a bee hive, she always has some jewellery on, especially earrings and necklaces, and, unlike my mom, she doesn’t seem to mind if something is disorderly or if I don’t take off my shoes when I go in the house (!). She’s got delicate hands and that cascading laughter you read about in interbellum novels with ladies of the big society. She could also swear like a sailor. Especially when she told a story and imitated a character. The stories that required swearing to better convey the atmosphere were the ones about people at the Obor market and the ones about her ex-husband.

The door to her apartment is usually half open, so I get in without knocking and call her name. The shelves of her furniture are filled with books and cosmetics, that elicit such a fascination on me that I review them every time I visit her: you have the green lipstick that actually paints your lips red, the dry mascara, the box with tens of colors to put on your eyelids, and of course, different hues of red nail polish in small bottles that make a twinkling sound when you shake them.

We talk about everything. I tell her about all the animals at the countryside, their names, their habits, how they like their food, about my grandma and about how my sister is mean to me. She lets me try on all her jewellery and tells me stories about her childhood. That time when a beautiful two-meter high wolf took her and her grandma by surprise because the summer was too hot and they wanted to sleep under the open sky. That time when her father took her walking on the promenade in Balcic and he bought her a necklace of dried figs that she ate one by one while proudly holding his hand.
A while ago nostalgia dragged me back to my old neighborhood. I wandered the empty streets with a nod of sadness in my throat because everything looked so different. I don’t know exactly what I expected, maybe to find it all the same as it was when I left at 18 years old. I saw Tanti Nuți at the window of her ground floor apartment, looking outside, just as she did when I was a kid. She smiled at me and said hi, but her eye sight was fading so it took her a few seconds to recognize me. Then I went inside, the door was half open. Her house smelled of old make-up, with a whiff of some boiling food – a bad smell for most people. But bad smells can be good.

You can read the article that was my madeleine here.

Băiețeală

“You wanna try?”, m-a întrebat băiatul cu borsetă, care ținea socoteala și, înainte să apuc să răspund: ‘Husband? Husband?’ Am mințit că da, dar m-a lăsat să dau cu pumnul fără să plătesc. Am scos 453, adică aproape jumate din 1000, băieții au zis ‘very good, very good’

Magicianul

Înainte să vin în Kosovo am binge-watched The Leftovers. Mi-a plăcut atât de mult, încât la un moment dat aveam impresia că încep să mă comport ca tipul din film, visam ciudat, nu mai înțelegeam ce mi se întâmplă.

Când am ajuns în Priștina, tot carnavalul de pe bulevardul Nënë Tereza, cu jucării zgomotoase înșirate pe marginea drumului, cu bătrâni care cântă la çifteli și copii care-i îngână cu manele, cu standuri de porumb copt și de înghețată – toate astea mi se derulau în minte pe muzica din film.

[ + ]